Aveam 14 ani în 1989 și înțelegeam foarte bine ce se întâmpla. Îmi aduc aminte de acea stare generală de anxietate; se simțea o schimbare iminentă, dar nu știam în ce direcție va merge. Era o neliniște puternică, pe care mi-o amintesc foarte clar.
În acel moment nu știam nimic despre Decretul 770 sau despre situația copiilor instituționalizați din România. Abia în 1997 am devenit cu adevărat conștient de toate aceste povești și de amploarea lor. La începutul anilor 90’ mă pregăteam să studiez litere, lucru pe care l-am și făcut, iar planul meu era să rămân profesor la facultatea din Cluj. Ulterior, însă, acest plan s-a schimbat complet, iar cariera mea s-a construit, într-un mod total diferit, în jurul copiilor abandonați.
Revenind la materialele de televiziune realizate la începutul anilor ’90 despre copiii abandonați, eu cred că Occidentul a reacționat mult mai puternic decât am făcut-o noi. Aceste imagini au generat venirea organizațiilor umanitare și a voluntarilor care au ajuns în acei ani în România. A fost un aflux enorm de organizații care au încercat să facă ceva pentru copiii României. Pentru populația din România, impactul a fost mai redus. Nici nu cred că exista un interes real ca aceste realități să fie cunoscute, pentru că ceea ce se întâmplase cu copiii României era perceput ca o rușine. Acest sentiment a persistat mulți ani după 1989. Orice încercare de a vorbi despre realitatea instituțiilor românești de protecție a copilului era estompată, sufocată, băgată sub preș.
Chiar și noi, ONG-urile, atunci când încercam să explicăm cât de dificilă era situația din instituțiile pentru copii, eram atenționați să fim foarte precauți cu ce spunem și la imaginea pe care o construim despre România. Probabil că fusesem, la nivel de societate, împietriți de comunism și de toți acei ani de frică, de reflexul de a nu spune ce nu trebuie. Lucrurile acestea rămăseseră adânc în noi. De multe ori, gândirea individului se limita la bunăstarea proprie și a familiei sale; nu exista o empatie extinsă față de ceilalți sau la nivel comunitar. Ideea de comunitate era foarte slab conturată în acea perioadă.
La toate acestea se adăuga și teama autorităților de a lăsa să circule informații negative despre România. Era mult mai simplu să credem că instituțiile descoperite de televiziunile occidentale erau doar niște excepții, nu expresia unei probleme sistemice.
Primul meu contact cu instituțiile pentru copii din România a avut loc în timpul facultății, când am însoțit un grup de britanici care vizitau România. Eu am fost atunci translatorul lor și, cu această ocazie, am intrat în leagănul de la Cavnic. Îmi amintesc și acum foarte clar: era la etajul al treilea al unui spital, unde exista această secție pentru copii de 0–3 ani.
Erau două camere cu 86 de bebeluși, mulți dintre ei câte doi într-un pătuț și foarte multe pătuțuri fără acele protecții care ar fi trebuit să împiedice căderea copilului. Dar acolo nu se mișca niciun copil și nu plângea niciunul. Era o liniște de mormânt, atât de nefirească, și un miros absolut pestilențial. Erau câte două îngrijitoare pe salon, care alergau de colo-colo fără oprire. Abia aveau timp să fixeze biberonul sprijinit de pătuț, astfel încât copiii să poată suge singuri, și, eventual, să schimbe scutecul. Nu se punea problema să îi ia în brațe sau să existe orice fel de contact normal cu un copil atât de mic.
Pentru mine a fost un șoc și am rămas, cumva, captiv în acest subiect. Nu știu care a fost momentul exact, dar până la finalul facultății știam clar că acesta va fi drumul meu. Nu îmi imaginam însă pentru câți ani și, cu siguranță, nu credeam că vom vorbi despre asta acum, de la o distanță de trei decenii. Apoi, în 1998, la Baia Mare, am avut posibilitatea să îi cunosc pe fondatorii Hope and Homes for Children, Mark și Caroline Cook. Îmi amintesc că atunci am vizitat împreună Căminul Spital din Sighet, Casa de copii din Bocicoi, Leagănul din Gârdani, și încă de pe atunci făceam deja planuri pentru următorii cinci-șase ani. Ne era foarte clar dimensiunea colosală a acestei catastrofe umanitare prin care trecea România.
Dar, în același timp, nu gândeam în termeni foarte mari, nu ne imaginam că vom ajunge să vorbim despre finalizarea dezinstituționalizării. Înaintam pas cu pas și copil cu copil. Și mai era toată durerea aceea pe care o vedeai în jur, marea de copii care venea spre tine de fiecare dată când intrai într-o instituție, căutând din priviri un ajutor, orice, un cuvânt, puțină atenție. Căutam asistenți maternali, căutam soluții alături de statul român și consiliile județene. Era o austeritate bugetară permanentă și o tranziție perpetuă, iar noi încercam să generăm proiecte care să le permită copiilor să ajungă într-un mediu care să semene cât de cât cu o familie.
Abia mai târziu am ajuns la proiecte mari, dar totul a început cu oameni: om cu om adus în echipă, copil cu copil sprijinit pentru o viață mai bună. La vremea aceea abia se înființau direcțiile generale de protecție a copilului, DGASPC, începea procesul de descentralizare a sistemului. Practic, începea o primă formă de structurare și reorganizare. Copiii se aflau, până la acel moment, în grija mai multor ministere, dar nu exista nicio viziune de ansamblu și nicio strategie coerentă pentru ei.
În acel context au apărut oameni pe care eu îi numesc „personaje luminoase”, atât din zona ONG-urilor, cât și din structurile de stat, oameni care chiar voiau să schimbe sistemul. Fără ei, cred că această schimbare nu ar fi fost posibilă. Pentru că, oricât ar vrea un ONG să transforme lucrurile, poate face asta doar până la un punct și pentru un număr limitat de copii. Dacă vrei să schimbi un sistem întreg, asta nu se poate face decât împreună cu autoritatea publică.
În momentul în care am realizat că vorbim despre peste 100.000 de copii aflați în instituții — doar în Maramureș erau, la acel moment, în jur de 14 instituții mari — ne-a devenit foarte clar că, dacă vrem să construim ceva durabil, trebuie să lucrăm alături de autoritățile publice. Așa am început să construim parteneriate. Primul nostru parteneriat a fost cu Consiliul Județean Maramureș, iar apoi au urmat și alte parteneriate strategice.
Erau niște ani în care, pe foarte multe fronturi legate de schimbarea sistemului, lucrau aceste două entități: Hope and Homes for Children România și Fundația SERA România. SERA a început puțin înaintea noastră, ei lucrau deja cu European Children’s Trust și cu alți parteneri. Cred că ceea ce ne-a adus împreună și ne-a făcut să avem o viziune comună a fost felul în care am ales să colaborăm cu autoritatea publică. Maniera în care am ales să construim o schimbare alături de stat, una care să dureze și care să fie, în timp, preluată de instituțiile statului.
Era, la momentul respectiv, foarte tentant să adopți o poziție exclusiv critică față de stat. Sigur că statul greșise enorm și asta era foarte la îndemână. Dar după ce îți consumi toate resursele de critică, nu prea mai rămâne mare lucru de făcut. Noi și SERA am înțeles, lucrând la firul ierbii, că lucrurile nu se împart atât de simplu, în alb și negru. În instituțiile statului existau și oameni care își doreau cu adevărat să facă lucruri bune și să miște lucrurile înainte. Doar că este mult mai complex și mai laborios să lucrezi cu ei decât să lucrezi împotriva lor.
Peste tot am întâlnit oameni care au vrut să facă lucruri bune și oameni care au vrut mai puțin acest lucru. Un logo de ONG nu te absolvă automat de intenții greșite, așa cum nici apartenența la structurile statului nu te împiedică să fii profesionist și dornic să construiești ceva bun. Pe măsură ce timpul trecea, a devenit tot mai clar că ne înscriam într-un maraton care avea să dureze decenii. Eram pregătiți pentru asta. Nici noi, nici SERA, nu am intrat în această cursă imaginându-ne că se va termina în opt sau zece ani, așa cum sperau sau spuneau unii. Lucrasem deja concret și știam cât de lung și cât de complex este un proces de dezinstituționalizare făcut corect.
Știam că lucrurile trebuie făcute pas cu pas. Iar ceea ce a contat enorm pentru noi a fost satisfacția pe care o aveai de fiecare dată când reușeai ceva concret: când închideai o instituție, când deschideai o casă de tip familial, când plasai un copil în asistență maternală, când inaugurai un centru de zi sau când reușeai să integrezi un copil cu dizabilități într-o formă de învățământ. Toate aceste lucruri erau importante. Erau mici victorii, dar ele ne-au ținut motivați și ne-au ajutat să continuăm acest maraton.
Apoi am început să fim implicați direct în schimbări legislative legate de felul în care era gândită situația copiilor vulnerabili. Mai întâi la nivel județean, în cadrul comisiilor de specialitate, apoi la nivel național, prin Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, unde am putut să ne așezăm la aceeași masă și să construim, în parteneriat, strategii cu relevanță națională.
Ulterior, a apărut și nivelul european, pentru că, în acest lung proces de reformă, presiunea externă a fost extrem de importantă. Presiunea asupra României de a face pași concreți în domeniul protecției copilului, dacă își dorea aderarea la Uniunea Europeană. A contat foarte mult și rolul Baronesei Emma Nicholson, raportor pentru România în Parlamentul European. Presiunea pe care ea a exercitat-o, în perioada pre-aderare, pe tema copiilor instituționalizați a dus, în final, la o schimbare pozitivă, pentru că a accelerat procese care altfel ar fi durat mult mai mult. Nu voi uita niciodată momentul anului 2000, cu moratoriul asupra adopțiilor internaționale. Cred că a fost un moment care a forțat trecerea la un alt nivel în modul în care era gândită protecția copilului în România.
Acest moment a coincis și cu declanșarea primului val important de asistență maternală la nivel național. Au fost foarte multe etape pe care le-am parcurs, pas cu pas, într-un proces lung și deloc simplu.
Nevoia era atât de stringentă, iar numărul de instituții care trebuiau închise atât de mare, încât a fost nevoie de mai multe organizații pentru a duce la bun sfârșit acest proiect de țară. Noi, la Hope and Homes for Children România și cei de la SERA România, am fost poate cei cu intervențiile cele mai ample. A existat un dialog continuu între noi și SERA și o susținere constantă. Am ținut mereu legătura și ne-am potențat unii pe alții ori de câte ori a fost nevoie. Nu ne-am intersectat foarte des direct, pentru că țara era mare și nevoile erau enorme, dar atunci când s-a întâmplat a fost o completare firească. Aveam moduri de lucru asemănătoare și au fost câteva județe în care am lucrat în sincron, pentru că vedeam dezinstituționalizarea în același fel.
Mai existau și alte organizații care lucrau pe fragmente din acest proces amplu de dezinstituționalizare, dar din alte paradigme. Ceea ce ne-a apropiat pe noi și pe cei de la SERA a fost faptul că lucram la schimbarea sistemului, nu doar la închiderea unei instituții sau la construirea unei case de tip familial. Procesul nostru de lucru era mult mai complex și gândit să se susțină pe termen lung.
Încercam să privim sistemul în ansamblul lui. Pentru noi, dezinstituționalizarea însemna să preiei o instituție sau chiar un județ de la A la Z și să te ocupi de tot ce înseamnă copiii vulnerabili de acolo: copiii abandonați, familiile lor, copiii care ar fi ajuns în instituții dacă nu interveneam prin prevenție, comunitățile de origine și comunitățile în care ajungeau copiii după ce părăseau instituțiile. În felul acesta cred că am lucrat doar noi și SERA.
Existau însă și organizații care considerau că a ajuta înseamnă să vii să zugrăvești, să desenezi lucruri simpatice pe pereți, pentru copii. Iar noi încercam să le explicăm că, în realitate, nu fac altceva decât să sedimenteze și să întrețină un sistem profund abuziv față de copil. Sau veneau cu tiruri de ajutoare în fața orfelinatului, acțiuni aparent benefice, dar care nu schimbau nimic pe termen lung, nici măcar pe termen mediu.
A fost un proces de anduranță. O închidere de instituție putea dura și doi ani. Pentru a face lucrurile bine ai nevoie de timp; nu poți grăbi un proces de potrivire între copil și familia adoptivă sau asistentul maternal. Trebuie să fii sigur că sunt compatibili. Nu poți trimite un copil în familia naturală până nu ești sigur că acei oameni sunt capabili să aibă grijă de copii, pentru că altfel copilul se întoarce în instituție după o săptămână sau, mai grav, se întoarce bătut.
Tot acest parcurs de trasabilitate a familiei, identificarea ei, evaluarea comunității-sursă, toate aceste procese durează. Problema nu era lacătul pus pe o instituție veche și nici construirea unei case de tip familial, ci cum oprești fluxul de copii abandonați, cum faci ca intrările în sistem să nu mai continue.
Apoi, cum te asiguri că, odată ajunși în familii, copiii merg la școală, au un mediu pozitiv în care să se dezvolte. Se lucra pas cu pas, copil cu copil, familie cu familie, dacă voiai să faci lucrurile cum trebuie. Și acest lucru nu era întotdeauna înțeles. Chiar și Comisia Europeană punea presiune să închidem instituțiile în patru ani, prin programe PHARE. Sau tot felul de politicieni români sau străini care puneau această presiune constantă de a atinge un anumit nivel de dezinstituționalizare într-un interval de timp prestabilit, fără să înțeleagă întotdeauna ce presupune, în realitate, un astfel de proces atunci când este făcut corect și în interesul real al copilului. Sunt lucruri care sună bine pe hârtie, dar în realitate nu funcționează așa.
În realitate, atunci când te grăbești, copilul este traumatizat din nou, prin abandon repetat sau, mai rău, au existat cazuri de copii omorâți în bătaie de părinți abuzivi.
Pentru noi, limita majoră pe care ne-am impus-o a fost că nu vom trata acest proces ca pe o cursă și nu vom intra într-o competiție. Nu era vorba despre cine face mai mult și mai repede, ci despre cine face lucrurile bine și temeinic. Am văzut situații în care, în anumite județe, doar pentru a raporta închiderea unei instituții, se comasau două instituții și una era „închisă” formal. Dar acestea sunt lucruri pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să te întorci și să le repari.
Este foarte ușor să desenezi un „cincinal” dintr-un birou de la Bruxelles și să impui niște condiții care nu au aproape nicio legătură cu ceea ce se întâmplă pe teren. Pentru că noi chiar eram pe teren și vedeam cât durează lucrurile acestea și cât sunt de complicate și de nuanțate. Dar acest drum, făcut pas cu pas, aducea la fiecare etapă și o bucurie reală, pentru că vedeai cum construiești ceva bun în viețile unor copii, ale unor familii. Aici lucrurile nu funcționau ca în manualele de management, cu obiective SMART. Aici obiectivele se formulau mereu în funcție de ceea ce găseai pe teren și de particularitățile fiecărui caz.
Și aș vrea să insist asupra acestei prejudecăți simpliste, potrivit căreia o închidere de instituție înseamnă automat să construiești în loc niște case de tip familial. Casele de tip familial au fost, pentru noi, întotdeauna ultima resursă. Porneam prin a analiza câți dintre copiii din instituția veche puteau fi reintegrați în familia lor, acesta era primul pas: analiza fiecărui caz în parte și înțelegerea contextului familial. Dacă această soluție nu era posibilă, următorul pas era familia extinsă, bunici, mătuși, unchi, unde puteai face un plasament simplu. Dacă nici asta nu funcționa, căutai soluții de adopție sau de asistență maternală, astfel încât copilul să crească într-o familie.
Pentru cei care erau deja aproape de vârsta adultă, căutai soluții de integrare și, eventual, construiai un centru de tranzit, unde să existe o perioadă de adaptare. Apoi analizai câți dintre copii aveau nevoi speciale și ce puteai face pentru ei, pentru că asistenții maternali care îngrijesc copii cu nevoi speciale au nevoie de servicii de suport pe orizontală. Nu este suficientă doar dorința și buna credință, ai nevoie de sprijin real în recuperare. Abia după ce toate aceste opțiuni erau epuizate ajungeai la casele și apartamentele de tip familial. Așadar, serviciile rezidențiale erau ultima soluție, nu prima.
Apoi, aceste case găzduiesc zece, maximum doisprezece copii, cu o structură de personal stabilă, care să poată construi relații de atașament și o atmosferă cât mai apropiată de cea de familie și de comunitate. Acesta este parcursul. Iar în paralel lucrezi la servicii de prevenire a abandonului, astfel încât să nu scoți copii din sistem și, în același timp, să intre alții.
Am construit centre maternale pentru mame, pentru a le ajuta să rămână alături de copiii lor chiar și atunci când treceau prin situații dificile. Am construit centre de zi în comunități, pentru copiii care aveau nevoie de un loc unde să mănânce după școală, să își facă temele, să fie supravegheați până când părintele se întorcea de la muncă. Mai sunt și centrele de primire în regim de urgență, care preiau copiii pentru perioade scurte de timp, atunci când trec printr-o traumă și este nevoie de timp pentru evaluare și pentru găsirea celei mai bune soluții pentru copil. Cam asta înseamnă, de fapt, această rețea complexă din spatele conceptului de dezinstituționalizare. Din păcate, percepția publică asupra muncii noastre este adesea foarte simplistă.
Privind în ansamblu, acest proces imens de reformare, restructurare și dezinstituționalizare nu ar fi fost posibil fără sprijinul ONG-urilor. Autoritatea publică a sprijinit procesul, dar el a fost posibil prin acțiunea directă a societății civile. A fost nevoie de multe schimbări și de procese care nu sunt deloc la îndemâna statului, pentru că statul funcționează greu în procese dinamice de schimbare, din cauza unei inerții structurale. Noi am pornit aceste procese și, într-un fel, autoritățile au venit pe urmele noastre, pentru că nu au avut de ales. Și, desigur, au existat și oameni din interiorul autorităților publice care au aderat la schimbare și au pus umărul.
Ca de obicei, legea lui Paretto s-a aplicat și aici: 80% din rezultate au fost obținute cu implicarea a 20% dintre organizații și structuri ale statului. Dar a fost, fără îndoială, o colaborare. Am mers împreună. Privind în urmă, după 30 de ani, enorm de multe lucruri s-au schimbat, aproape tot. Dar la nivel de mentalitate, societatea mai are mult de parcurs. Îmi este suficient să privesc felul în care sunt tratați copiii din comunitățile marginalizate. Faptul că, după atâtea cicluri de finanțare din fonduri europene și după mai multe încercări de a face lobby pentru locuințe sociale, încă nu am ajuns acolo. Avem peste un milion de oameni care supraviețuiesc sub limita sărăciei, în comunități marginalizate din toată țara, iar dintre aceștia peste 600.000 sunt copii.
Cred că mai avem enorm de mult de lucru la nivel de atitudine, care încă funcționează după schema „noi și restul lumii”. Prea puține comunități acționează încă în sprijinul celor mai vulnerabili membri ai lor fără să aștepte ca cineva din afară să vină să rezolve. Trăim într-un capitalism feroce, în care suntem foarte preocupați de noi și mult prea puțin de ceilalți. Și cred că tot pe umerii societății civile va rămâne această luptă de a produce o schimbare de mentalitate. Nu sunt atât de optimist pe cât ar trebui să fiu, după 30 de ani de muncă în acest domeniu.
Revenind la acest moment aniversar al Fundației SERA România, eu cred că ei, ca organizație, și Bogdan Simion, ca om, ne-au fost prieteni pe tot parcursul acestei călătorii extraordinare. Îi doresc lui Bogdan să aibă în continuare energia de a face ceea ce face de când îl cunosc, pentru că el a ajuns să se confunde cu această parte de închidere a instituțiilor vechi, de protecție a copilului și de reformă a sistemului. Îi doresc să își păstreze motivația și entuziasmul de a continua, pentru că mai avem mult de lucru.
Echipa SERA România ne-au fost parteneri de drum, prieteni și colegi. Am făcut echipă, chiar dacă am fost două organizații diferite, fiecare cu proiectele și acțiunile sale. Faptul că am păstrat această legătură, că am ținut contactul și respectul reciproc atâția ani, este un exemplu despre cum pot colabora două organizații din același domeniu și cu aceeași filozofie. Le doresc să continue să facă ceea ce știu ei mai bine, pentru că mai este nevoie de prezența și de viziunea lor. Mai e nevoie de ei, mai e nevoie de noi, de niște nebuni care să nu renunțe.