În urmă cu mai bine de 30 de ani începea activitatea mai multor organizații internaționale care încercau să aducă ordine în haosul moștenit din perioada comunistă, cu multitudinea sa de instituții de protecție a copilului, multe dintre ele adevărate spații de exterminare. Erau zorii reformei sistemului de protecție a copilului în România și primii mei ani ca asistent social. Îmi aduc aminte că lucram atunci pentru un proiect finanțat de USAID și, când mergeam la direcțiile de protecție a copilului, peste tot auzeam numele SERA. La fiecare proiect care ne era prezentat de aceste instituții era menționat sprijinul Fundației SERA: fie dezvoltaseră un centru de recuperare, fie achiziționaseră resurse necesare pentru desfășurarea activității, renovaseră sau dotaseră un corp de clădire, susținuseră intervenții medicale pentru copii aflați în situații de risc sau dezvoltaseră vreun serviciu în premieră la acel moment. Practic, oriunde mă duceam, auzeam de sprijinul Fundației SERA.
Apoi i-am și cunoscut, cu ocazia împlinirii a zece ani de activitate a Fundației SERA România, și știu că am fost surprinsă să înțeleg anvergura proiectelor lor. Atunci au fost invitați toți directorii instituțiilor de protecție a copilului cu care colaboraseră și, practic, erau prezenți specialiști din toată țara. Îmi aduc aminte că se discuta acolo despre lucruri mărețe: zeci de instituții de tip vechi închise, centre mari de recuperare construite, tot felul de proiecte de anvergură. Erau niște vremuri în care resursele statului erau foarte limitate, iar sprijinul companiilor private nu exista deloc. Nu existau proiecte europene sau alte granturi sociale la care să poți aplica, iar, în acest context, multitudinea și anvergura proiectelor SERA erau absolut remarcabile.
Este de menționat că aceste tipuri de servicii și instituții erau înființate atunci în premieră, într-un context socio-economic extrem de dificil, în care nevoia de reformă era atât de amplă, încât era greu să structurezi o strategie de acțiune. SERA a fost acel cap limpede care a putut vedea imaginea de ansamblu, iar ceea ce au creat ei atunci încă funcționează: zeci de instituții care fac în continuare parte din sistemul de protecție și le asigură copiilor vulnerabili vieți mai bune.
Existau la acea vreme două categorii de instituții: unele pentru copii tipici și altele pentru copii considerați irecuperabili. Fundația SERA România nu doar că a închis instituții de tip vechi, ci a închis peste 30 de cămine-spital pentru copii considerați irecuperabili.
Erau niște vremuri foarte complicate, în care noi, ca profesioniști în asistență socială, încercam să definim pentru noi înșine limitele sănătoase ale grijii față de copil. Cum ar trebui să arate grija instituțională pentru copil? Ce model ar fi potrivit pentru situația particulară a României? Aveam nevoie să înțelegem, ca profesioniști, necesitatea ca mediul în care cresc acești copii să fie unul cât mai apropiat de cel familial.
În acest context neclar a apărut studiul coordonat în România de Fundația SERA – Bucharest Early Intervention Project, o colaborare de cercetare între universitățile Harvard, Tulane și Maryland. Era un studiu longitudinal care examina efectele instituționalizării timpurii asupra dezvoltării copiilor și demonstra fără echivoc impactul negativ al privării de un mediu familial asupra creierului, comportamentului și sănătății mintale a copilului, evidențiind beneficiile plasamentului în familii.
Pentru noi, asistenții sociali, acest studiu a fost matricea logică care ne-a permis, mai departe, să le explicăm altor specialiști din domeniu necesitatea închiderii instituțiilor vechi, să justificăm științific reforma din care eram cu toții parte și să ne facem ordine în gânduri și acțiuni. A fost o schimbare de perspectivă pentru toți profesioniștii din domeniul protecției sociale, pentru că încă era greu să le explicăm echipelor din instituțiile de tip vechi de ce era necesară schimbarea, de ce era obligatoriu să închidem instituțiile-mamut și să restructurăm maniera în care copiii abandonați erau îngrijiți.
Oamenii se gândeau că închiderea unui centru însemna pierderea locului de muncă și nu înțelegeau ce urma să se întâmple cu acei copii. Nu își imaginau cum se putea face reintegrarea în familie a unui copil cu dizabilități, într-o Românie care nu era deloc permisivă cu dizabilitatea. Studiul acesta ne-a permis să venim cu dovezi de necontestat despre obligativitatea schimbării vechiului sistem de protecție.
În acești ani de carieră, cel mai dificil mi s-a părut să readucem asistența socială în conștiința publică, dar și în atenția profesioniștilor din domeniu. Trebuie să vă gândiți că, în perioada interbelică, în România apăreau primele forme de asistență socială organizată, odată cu înființarea Școlii Superioare de Asistență Socială, în 1929, sub îndrumarea principesei Ileana. Apoi, în comunism, profesia de asistent social a fost desființată, iar serviciile sociale au fost centralizate de stat. Studiul asistenței sociale a reapărut după 1990, dar a trebuit să readucem în atenție nevoia și rolul acestei profesii.
Continuă să fie dificilă dezvoltarea serviciilor de asistență socială în comunitățile mici, rurale, unde doar 25% dintre aceste zone au specialiști în domeniu. În ultimii zece ani, aceasta a fost bătălia noastră: dezvoltarea serviciilor de asistență socială în comunitățile mici, pentru că acolo putem preveni situații care pot ajunge dramatice.
La 35 de ani de la reînființarea facultății de asistență socială și la 20 de ani de când există Colegiul Național al Asistenților Sociali, încă ne luptăm să explicăm ce înseamnă mai exact meseria noastră și de ce este necesar ca asistenții sociali să existe în comunități. Cred că o parte din această luptă am dus-o și alături de Fundația SERA România. Sprijinul fundației ne ajută să dăm voce unei profesii esențiale pentru societate, dar adesea nevăzute.
La împlinirea a trei decenii de activitate, doresc Fundației SERA România să-și păstreze pasiunea de a face bine. Să folosească acest moment pentru a-și aminti, pentru sine și pentru noi toți, ce drum lung și greu am parcurs. Și le urez ceea ce ne spune mereu Bogdan Simion: să ajungem să trăim momentul în care munca noastră nu va mai fi esențială, în care România nu va mai avea copii vulnerabili, comunități și familii aflate în situații de risc.
