Eram în primul an de facultate la revoluție, aveam 19 ani. Am fost foarte conectată cu știrile atunci, dar nu am nicio amintire legată de reportajele cu copiii abandonați ai României. Nu știu de ce. Îmi aduc aminte panica, manipularea, cum ni se inocula frica permanentă că populația va fi otrăvită. Dar până când am ajuns la Fundația SERA în România, eu nu am știut despre acești copii. Cumva, am senzația că a fost o planificare intenționată ca aceste spații să fie izolate și mai ales existența acestor copii ascunsă. Și sigur că te întrebi cum de străinii au știut încă din primele zile ale lui 1990 și au venit aici să ajute și noi nu am știut.
Am început să lucrez pentru Fundația SERA România la 1 martie 1998. Eram absolventă de politehnică, cu un certificat de calificare obținut în urma unui curs de 12 luni de contabilitate, cum era pe vremea aceea. Am venit să ajut pe partea financiară și de contabilitate, dar la noi toată lumea mergea pe teren, ca să înțeleagă efectiv cum se desfășoară activitățile și ce anume face organizația. Nu a fost niciodată doar muncă de birou. Acum, acest tip de intervenție se numește integrată, dar noi nu făceam asta pentru că lucram integrat, ci pentru că făceam atât de multe lucruri, atât de noi, atât de atipice și de diverse, încât nu aveam timp să ne explicăm unul-altuia despre ce era vorba. Pur și simplu mergeam în instituții ca să pricepem ce este de făcut și cum ne putem plia mai bine pe contextul specific al fiecărei intervenții.
În principiu, domeniul pentru care m-am pregătit ar fi trebuit să însemne multă implicare rațională și mai puțin impact emoțional, dar echipa SERA România funcționează diferit. La noi s-a făcut mereu mult teren, mergeam deseori în deplasări, cu echipa din Franța. Ei veneau în vizită constant pentru a vedea derularea proiectelor și pentru a înțelege cum funcționează procesul acesta de reformare a sistemului de protecție a copilului. Noi trebuia să fim acolo, să înțelegem care era fluxul proceselor de lucru, procese pe care nu le puteam standardiza, pentru că fiecare intervenție era diferită. Închideam sau restructuram instituții diferite, cu dimensiuni diferite, localizări și contexte diverse. Și în felul acesta, orice cifră devenea conectată cu o emoție, sumele pe care le prelucram, după vizita în teren, se transformau în ceva foarte specific: patul unui anumit copil pe care îl cunoscusem, aragazul dintr-o bucătărie unde văzusem cum se gătește pentru copii, centrala termică a unei anumite clădiri.
Dar nu era ușor să te detașezi emoțional, vedeam foarte multe lucruri teribil de greu de dus. Și era dificil să privești detașat, ca un profesionist, să faci relaxat planuri pe hârtie, când de tine se agăța un copil care te întreba dacă vrei să fii mama lui. Știu că prima mea deplasare a venit la doar două luni de la angajare, în mai 1998, când se pregătea transferul copiilor de la căminul-spital Ionășeni către un centru din Botoșani, reamenajat de fundația SERA România. Și în deplasarea aceea am fost să vedem și leagănele, pentru că încă mai existau aceste instituții pentru copii 0-3 ani. Când am intrat într-unul dintre ele, care funcționa într-o clădire ca un conac, cu o curte mare, toți copiii au început să vină către noi. Iar reacția normală a unui adult este să îngenuncheze la nivelul lor. Îmi aduc aminte cum ne mângâiau pe față și aveau nevoia să se conecteze cu noi, așteptând să îi iei de acolo. Când am devenit mamă, mult timp privindu-mi copiii aveam aceste amintiri foarte puternice ale copiilor pe care îi întâlnisem în vizitele noastre de lucru.
Echipa SERA a închis 31 de cămine-spital, dar cel mai cumplit în care am intrat eu a fost cel de la Cighid, unde era ceva absolut inimaginabil: greu de privit, greu de înțeles și mai ales de povestit ce ai văzut acolo. Intrai în aceste instituții la 8-10 ani de la revoluție și găseai același manager, același personal și mai ales aceleași mentalități.
În ultimii ani, când procesul s-a simplificat și a devenit mult mai previzibil, prezența mea pe teren nu a mai fost atât de necesară. Dar acum îmi pot deja imagina, există deja conectarea emoțională, văd ce înseamnă cifrele din documentele mele, pentru că am fost acolo, în toți acești ani.
Acum, după aproape 28 de ani, văd munca mea ca pe o împlinire, mi se pare extraordinară schimbarea produsă de echipa SERA și sunt mândră că am fost parte din acest proces. Și cred că maniera în care noi am lucrat a fost extraordinară, pentru că niciun coleg nu s-a limitat doar la bucățica lui, fiecare a fost parte din proces, încercând să înțeleagă în ansamblu acțiunile pe care le făceam și având în minte scopul pentru care lucram, asta a dat o cu totul altă dimensiune muncii noastre.
Intervențiile noastre s-au dezvoltat odată cu știința și cu legislația, pentru că în paralel cu munca noastră au avut loc studii și cercetări care au consolidat și fundamentat maniera în care se intervenea în favoarea copiilor. Dacă la început se încerca rezolvarea locală a problemelor din centrele vechi, apoi mutare lor în instituții mai mici și mai moderne sau deschiderea de instituții conexe de recuperare, ulterior s-a ajuns la case de tip familial, plasament în asistență maternală, reintegrare în familie, prevenția abandonului și tot așa.
Munca mea de coordonator financiar a fost diferită în cadrul echipei SERA, comparativ cu ce-ar fi fost dacă aș fi lucrat într-o companie. Aici nu vorbim de creștere economică, ci de niște decizii financiare care puteau sau nu să susțină recuperarea, viața, dezvoltarea unor copii. Asta m-a făcut să mă atașez foarte mult de ce fac.
Dar știu că mai sunt multe de făcut. Văd în urmă numărul impresionant de instituții închise, de cazuri la care am ajuns. Dar văd și că există încă acest hiatus de la momentul ieșirii din sistem, când acești tineri sunt pentru o perioadă fără direcție. Ei trebuie să fie ghidați, pentru că sunt multe urme ale abandonului care generează efecte pe termen lung asupra lor. Mai sunt căminele de adulți, unde sunt multe povești încă fără speranță.
Știu că am schimbat multe și mult din munca noastră a necesitat răbdare, pentru că schimbările sistemice necesită timp și procedurile din teorie nu se întâlnesc cu realitatea de multe ori. Intervenția SERA din ultimii 30 de ani a trebuit să se coreleze cu multe aspecte, de la așteptările donatorilor la realitatea socială, politică și legislativă a României. Și uneori cu limitele pe care psihicul uman, atât de zdruncinat de experiența abandonului, le generează.
Toate aceste adaptări și evoluții constante au fost posibile prin flexibilitatea pe care am avut-o din partea finanțatorilor de la CARE Franța, care au înțeles că era imposibil de estimat, cu precizie, cum va arăta o intervenție proiectată pentru 3 sau 5 ani și că uneori trebuia să ne adaptăm pas cu pas pentru a ajunge la cel mai bun tip de sprijin pentru copil, în condițiile date.
Eu sper să ajungem în punctul în care să fie din ce în ce mai puține lucruri de rezolvat în acest vast domeniu al protecției copilului, pentru că ultimii 30 de ani au fost o cursă continuă pentru SERA România și echipa ei. Și sper ca echipa noastră să nu obosească niciodată, dincolo de copiii instituționalizați sau în risc de abandon mai sunt atât de multe comunități rurale sărace și uitate.