Pentru mine, Bucharest Early Intervention Project a început, ca idee, atunci când, alături de Nathan Fox și Charles Nelson, colegii mei, am intrat în rețeaua de cercetare a Fundației McArthur. Charles Nelson era coordonatorul acestei rețele. Și, într-o zi, i-am spus că aș vrea să merg în România. El era prieten cu un neonatolog de la Universitatea din Minnesota, care era foarte implicat în procesul adopțiilor internaționale. Familiile care voiau să adopte îi trimiteau fotografii cu copiii, iar el încerca să determine care era gradul lor de sănătate și călătorea adesea cu acest scop. Unul dintre specialiștii alături de care colabora era un neuropsihiatru din Virginia, Ron Federici, iar acesta organiza astfel de călătorii în România, unde mergeau în instituții pentru a evalua copiii care urmau să intre în procesul de adopție.
La acel moment nu știam despre România decât ceea ce văzusem în materialele jurnalistice difuzate, plus informații de la colegi specialiști. Știam că există foarte mulți copii care, din păcate, trăiesc în condiții nu foarte bune. În iarna lui 1998 am plecat într-o călătorie în România alături de Ron Federici și am vizitat mai multe instituții din țară, inclusiv cămine-spital și spitale de neuropsihiatrie. Acestea erau cele mai cumplite locuri în care puteai ajunge.
Primul loc în care am ajuns a fost Căminul-Spital de la Videle. Mulți copii de acolo păreau complet subnutriți. Existau o serie de aparate pentru exerciții fizice la primul etaj, probabil donate, care erau așezate într-un fel de hol, iar soția mea, care este psihiatru, a atins cu mâna unul dintre aparate și acesta avea un strat gros de praf, semn că nu fusese folosit de mult timp sau poate niciodată.
Ceea ce ei considerau a fi activitate educativă sau recreativă pentru acești copii era să îi pună într-o cameră și să dea drumul la muzică disco, foarte tare, cu lumini stroboscopice. Copiii, toți cu dizabilități, intrau într-un soi de transă pe această muzică. Aceasta era recuperarea pe care o făceau cu ei. Era o imagine de coșmar, nu mai văzusem niciodată așa ceva, iar aceasta se întâmpla în 1998, la opt ani după Revoluție.
Apoi am ajuns la Siret, unde exista un spital de neuropsihiatrie. Ceea ce m-a șocat acolo a fost că erau extrem de mulți copii și nu existau toalete pentru ei; exista una singură, folosită de personal. Copiii își făceau nevoile în niște găleți de plastic. Toți erau îmbrăcați la fel, rași în cap, nu puteai să îți dai seama dacă sunt fete sau băieți și nici ce vârstă aveau. Dincolo de clădirea principală se afla o altă clădire, cu copii cu dizabilități grave. Erau două camere: într-una erau înghesuite paturi, astfel încât abia te puteai deplasa printre ele, iar în cealaltă era o cameră lungă, cu o masă pe centru, unde copiii erau puși să stea toată ziua, fără să facă nimic. Era acolo un tânăr, probabil de aproximativ 20 de ani, care vorbea engleza destul de bine și care ne-a spus că acei copii nu ieșeau niciodată, că aceasta era viața lor: între cele două camere, cea cu paturi și cea cu masa, zi după zi după zi. În acel moment, soția mea și cu mine am izbucnit în plâns; era cumplit să îți imaginezi o asemenea viață.
Și, în timp ce noi plângeam, privind această scenă de coșmar, acest tânăr de 20 de ani, care era instituționalizat acolo, ne-a îmbrățișat și a început să ne consoleze, spunându-ne că e în regulă. Și ne-am gândit la paradoxul situației: noi eram acolo de câteva minute și deja nu mai puteam suporta acele imagini și toată suferința copiilor, iar acest tânăr, care trăise acest coșmar, ne consola pe noi. A fost un moment care a rămas cu noi pentru mult timp.
Apoi am mers să vedem un leagăn din Suceava, care era mult mai bine decât căminul-spital sau spitalul de neuropsihiatrie, dar totuși foarte problematic din perspectiva îngrijirii pe care copiii o primeau acolo. După aceea, am vizitat o casă de copii tipici, unde nu existau probleme aparente de dezvoltare. Am observat însă că, imediat ce am intrat, copiii au început să intre într-un soi de „performance”, pentru că învățaseră că orice străin care vine este o șansă de a fi adoptați și fiecare voia să ne atragă atenția. Ne arătau că știu să danseze, să cânte, să facă diferite trucuri, ceea ce era teribil de trist.
Apoi am fost la un centru neuropsihiatric din Bacău, unde aparent erau doar copii cu HIV. După aceea ne-am întors în București și am petrecut restul săptămânii la Leagănul nr. 1 Sf. Ecaterina.
La finalul acelei săptămâni ne-am întâlnit cu Cristian Tăbăcaru, care conducea Secretariatul de Stat pentru Protecția Copilului, și am avut o discuție cu el despre ceea ce văzusem în România. Ne-am întors apoi cu aceste informații către grupul de cercetare al Fundației McArthur și a apărut ideea de a reveni în România pentru o cercetare. L-am contactat pe Cristian Tăbăcaru, i-am spus că suntem interesați să realizăm o cercetare și o intervenție în România, iar el a fost foarte deschis la această posibilitate.
Ne-am întors în vara lui 1999 și am petrecut o săptămână la Leagănul Sf. Ecaterina, încercând să înțelegem cum funcționau lucrurile acolo și cum am putea structura studiul. Directoarea de atunci a leagănului, o persoană instruită în psihologia occidentală, crease acolo ceea ce numea o unitate pilot, prin care încerca să modifice maniera în care erau îngrijiți copiii. Realizase un program prin care fiecare copil intra în contact cu maximum patru îngrijitori, pentru ca aceștia să se poată conecta cu copiii și să se poată crea conexiuni sociale și emoționale.
Am observat acest grup de copii și am făcut observații comparative cu cei care trăiau în unități mari, unde existau foarte mulți îngrijitori și unde conexiunile umane nu erau deloc personale, copiii neputând să se atașeze. Apoi am realizat observații asupra unui grup tipic de copii de grădiniță. Acest mic studiu a fost publicat și ne-a dat încredere că am putea extinde această cercetare incipientă.
Cred că undeva la finalul lui 1999 sau începutul lui 2000, Cristian Tăbăcaru a fost înlocuit din funcția guvernamentală și am crezut atunci că se încheiase posibilitatea de a dezvolta un studiu pe termen lung în România. Însă, în acel moment, în sprijinul nostru a venit Fundația SERA România, o fundație pentru care Cristian Tăbăcaru lucrase înainte de postul de la Guvern, iar acum rolul lui fusese preluat de Bogdan Simion. Relația cu ei a fost incredibil de utilă pentru a asigura infrastructura necesară desfășurării studiului.
Apoi ne-am întors în România, în anul 2000, alături de Sebastian, managerul nostru de proiect. La acel moment el era un tânăr student la medicină în Statele Unite, provenit dintr-o familie de români, ceea ce i-a permis să se alăture echipei noastre și să comunice fluent în limba română. Între timp, Sebastian a devenit neurochirurg. Așadar, în anul 2000 am început efectiv să dotăm laboratorul din România și să angajăm personal. Până în luna aprilie aveam deja suficiente resurse umane și logistice pentru a lansa oficial cercetarea.
Ceea ce știam încă de la început era că, pentru orice copil, calitatea îngrijirii în primii ani de viață este esențială. Știam, de asemenea, că în nicio instituție din România calitatea acestei îngrijiri nu se apropia de standardele necesare unei dezvoltări sănătoase. De aceea eram interesați să înțelegem care sunt efectele acestui tip de îngrijire instituțională asupra dezvoltării timpurii a copilului.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am descoperit a apărut odată cu evaluarea atașamentului copiilor față de îngrijitorii lor. Până la acel moment, evaluările atașamentului fuseseră realizate aproape exclusiv pe copii crescuți în familii. În anii ’70 existase o dezbatere importantă în rândul cercetătorilor privind natura atașamentului: dacă acesta este un fenomen cantitativ sau calitativ. Majoritatea cercetătorilor considerau că dimensiunea calitativă este cea esențială, iar literatura de specialitate propusese deja o clasificare sofisticată a tipurilor de atașament.
Ceea ce a relevat însă studiul nostru de la București a fost faptul că și dimensiunea cantitativă a atașamentului contează. În cazul copiilor instituționalizați, am observat că ei prezentau nu doar o calitate extrem de scăzută a atașamentului, ci și un atașament fragil, slab conturat, uneori nici măcar pe deplin dezvoltat. Această constatare nu mai fusese documentată până atunci. Ulterior, acest tip de atașament fragil a fost analizat extensiv, atât în context instituțional, cât și în cazul copiilor care experimentaseră forme severe de neglijare în mediul familial.
O altă contribuție majoră a studiului a fost că ne-a permis să studiem tulburările de atașament: tulburarea reactivă de atașament și ceea ce numim tulburarea de angajament social dezinhibat. Adică cele două extreme: retragerea emoțională și lipsa de căutare a adultului, respectiv hipersociabilitatea, cu lipsă de limite și atașament nediferențiat. Am putut analiza aceste aspecte cu mult mai multă atenție și profunzime decât fusese făcut vreodată până la acel moment. O mare parte din literatura actuală de specialitate pe tema tulburărilor de atașament fie este un rezultat direct al BEIP (Bucharest Early Intervention Program), fie a fost inspirată de acesta. Am reușit, de asemenea, să obținem în cadrul studiului foarte multe date referitoare la efectele tulburărilor de atașament pe termen lung.
Referitor la impactul studiului, a fost important că aici am găsit un mediu care ne-a permis izolare anumitor tipuri de neglijență. Există mai multe forme de neglijență, avem neglijarea prin lipsa supravegherii, atunci când copiii ajung în situații potențial periculoase din cauza lipsei unei supravegheri adecvate din partea părinților. Apoi există neglijența fizică sau medicală, când copiii nu sunt suficient hrăniți sau nu primesc îngrijirea medicală de care au nevoie. Există, de asemenea, neglijența educațională și neglijența psiho-socială.
În cazul copiilor care trăiesc în familie și sunt neglijați, de obicei există o multitudine de forme de neglijență, iar delimitarea clară a categoriilor este dificilă. Ceea ce am descoperit în cadrul studiului din București a fost posibilitatea de a studia neglijența psiho-socială în mod specific. Pentru că acești copii se aflau într-un mediu sigur din celelalte perspective: nu erau în pericol fizic, nu erau lipsiți de hrană sau de supraveghere medicală, iar în cazul copiilor de la Leagănul nr. 1 nu le lipsea nici accesul la educație. Cu toate acestea, neglijența psiho-socială era foarte evidentă.
Așadar, ceea ce am descoperit din perspectiva structurii creierului, a funcționării acestuia, a caracteristicilor sociale, inclusiv a atașamentului, precum și a problemelor psihologice, a putut fi pus în legătură directă cu neglijența psiho-socială. Mai exact, cu situațiile în care copilul nu primește stimularea, relația și răspunsurile umane de bază necesare dezvoltării sale emoționale și sociale. Copilul este hrănit, îmbrăcat și adăpostit, dar este invizibil emoțional. Rezultatele au fost excepționale, mai ales pentru că cercetătorii nu avuseseră niciodată ocazia să surprindă acest fenomen atât de clar și de pregnant ca în contextul instituțiilor României.
În America, de pildă, există desigur copii neglijați, dar aceștia sunt preluați de sistemul de protecție și plasați în asistență maternală, ceea ce face imposibilă observarea pe termen lung, longitudinală, a efectelor unei neglijențe psiho-sociale repetate. Cred că acesta a fost, pentru mine, cel mai important rezultat al studiului.
Ce am observat că se întâmpla, cel puțin în Leagănul Sf. Ecaterina, era că acești copii se aflau într-un mediu sigur: erau hrăniți, îmbrăcați, existau programe de educație. Dar un membru al personalului avea în grijă 20–25 de copii, poate chiar mai mulți. În realitate este imposibil să te conectezi emoțional cu 25 de copii, așa că fie te detașai complet, fie îți găseai un favorit sau doi.
Pe de altă parte, maniera în care personalul interacționa cu copiii urma direcția teoriilor defectologiei, o idee de proveniență sovietică, din anii ’20–’30, prin care se credea că te naști cu un IQ care rămâne identic de-a lungul vieții. Ulterior, psihologia occidentală a descoperit că acest lucru nu era adevărat, dar, în spatele Cortinei de Fier, această teorie a determinat evaluarea copiilor la vârsta de 3 ani, când se decidea dacă merită investit în ei sau nu. Cu alte cuvinte, dacă erau încadrați ca recuperabili și trimiși într-o casă de copii sau nerecuperabili și lăsați într-un cămin-spital, abandonați într-o instituție cu resurse minimale, unde li se puneau la dispoziție doar resurse de supraviețuire.
Era un sistem bazat pe productivitate: copilul era evaluat în funcție de capacitatea sa de a deveni productiv pentru societate, iar această evaluare era, de la început, prost gândită, deci întregul sistem nu avea cum să fie altfel decât defectuos. Ceea ce am mai observat în instituții a fost că îngrijitorii justificau comportamentele anormale ale copiilor ca fiind motivul pentru care aceștia se aflau în instituție, în loc să vadă că acel comportament fusese declanșat tocmai de faptul că ei se aflau acolo.
Revenind la începuturile studiului nostru în România, el nu ar fi debutat niciodată fără sprijinul celor de la Fundația SERA România. Noi eram trei cercetători americani care nu înțelegeau nimic din maniera în care funcționa România la acel moment, din sistemul complicat în care funcționa protecția copilului și, mai ales, din toate schimbările legislative și sociale prin care trecea țara. Aveai nevoie de cineva care să navigheze aceste ape tulburi, iar aceasta a fost echipa SERA România.
Prima oară când am auzit numele lui Bogdan Simion a fost de la managerul nostru de proiect, Sebastian. Eram în etapa în care voiam să găsim un loc pentru laborator și să îl dotăm și estimasem că această etapă va dura 6–12 luni. Sebastian era în negocieri cu firmele contractoare, părea că va urma un proces lung și complicat. Și apoi a apărut Bogdan și am avut laboratorul funcțional în 30 de zile. A fost ceva de necrezut. Am zis: ok, cine este omul acesta? Și Bogdan a fost omul care a găsit mereu soluții pentru a pune în mișcare procesele, el și Cristian Tăbăcaru. Deci, tot ce a însemnat cercetare a fost în grija noastră, dar toată infrastructura logistică a fost în grija Fundației SERA și ei au făcut posibil proiectul, inclusiv angajarea personalului, într-o primă etapă, până când am creat propria noastră fundație în România.
Fundația SERA România a fost un actor-cheie în procesul de dezinstituționalizare și pentru că era imposibil, la acea vreme, să transferi toți copiii în familii, au fost create sisteme cât mai apropiate de cel familial, în cazul României, casele de tip familial. Când am revenit cu un grup și am vizitat niște case construite de SERA, cred că era 2011 sau 2012, și am văzut aceste case de tip familial, cu câțiva copii, cu personal care interacționa cu copiii ca într-o familie, era o schimbare totală față de ceea ce văzusem eu în 1998 – instituțiile cu sute de copii. Și știu că, în acest moment, toată situația copiilor aflați în protecția statului în România este complet diferită.
Activitatea mea clinică, în America, este în mare parte cu copii care au fost supuși abuzului, mai ales în asistență maternală. Așa că am adus, în cadrul studiului de la București, experiența mea în acest domeniu. Sistemul american de asistență maternală (foster care) este problematic și, în proiectul de la București, am înțeles niște lucruri pe care le-am luat cu mine și am dorit să le implementez aici.
În perioada celor 4 ani și jumătate cât asistenții maternali au fost monitorizați și sprijiniți de noi, aceștia au avut o rețea de suport, nu doar pentru copii, ci și pentru ei. Și ceea ce am înțeles aici, în România, este că, dacă părinții sau asistenții maternali nu sunt bine, nici copiii nu sunt bine. Dacă vrei îmbunătățirea stării copilului, trebuie să vezi în ce stare este cel care îi asigură îngrijirea, pentru că echilibrul psihologic al copilului este dictat de echilibrul psihologic al adultului.
Și am adus cu mine observațiile din România și am încercat să le implementez aici, în instruirea asistenților maternali și a lucrătorilor sociali din America. Deci au fost lucruri pe care le învățasem din experiența mea în America și le-am adus în studiul de la București și, invers, am învățat aici lucruri pe care le-am adus înapoi acasă.
Dincolo de satisfacția profesională, acest proiect mi-a adus multă bucurie personală, de a fi fost parte din ceva util științific și clinic, care a influențat în bine vieți. Și asta nu este mereu posibil în munca pe care o facem. În acest moment, studiul nostru longitudinal a împlinit 25 de ani, suntem în punctul în care 50 de copii s-au născut în interiorul studiului și în pragul în care putem privi la foștii copii care au trecut prin abandon și la modul în care ei se pot transforma ca adulți și ce fel de părinți vor deveni pentru copiii lor. Este un moment foarte important pentru noi. Ne interesează ce se întâmplă atunci când nu ai un model despre ce înseamnă să fii părinte și ajungi în acest rol. Ce fel de alegeri vei face? Cum își vor da seama cum să devină părinți și cum vor interacționa cu copiii lor?
Am avut o experiență interesantă: acum câțiva ani am intrat într-o colaborare cu Universitatea din București și acolo era un absolvent de studii postuniversitare în filologie, care crescuse într-o instituție. Cred că avea 26 sau 27 de ani la momentul întâlnirii noastre, fusese abandonat la naștere, transferat în multiple instituții de-a lungul copilăriei. Și profesoara lui din clasa a III-a a realizat că este un copil special și a început să îi acorde atenție, devenind protectoarea lui. Ea a devenit, astfel, figura de atașament pe care nu o avusese de la naștere.
La momentul la care l-am întâlnit, el ținea încă legătura cu această profesoară. A acceptat să facă un interviu cu mine și, la un moment dat, l-am întrebat dacă și-ar dori să devină părinte și ce fel de părinte ar vrea să fie. Și nu a știut să răspundă, pentru că nu avusese niciodată acest model. Nu a știut să definească dacă ceea ce simțea pentru învățătoarea lui, omul care îl ajutase și îl inspirase să se educe, este iubire; nu avea niciun reper despre ce însemna iubirea. Putea doar să spună că ține la ea.
Ceea ce am înțeles până acum în cadrul studiului nostru este că uneori acești copii pot recupera destul de mult, alteori nu. Și nu știm ce fel de adulți vor deveni și ce fel de părinți vor fi. De pildă, din grupul nostru de 136 de copii care au fost parte din studiu, doar unul a terminat facultatea. Unii reușesc să recupereze cognitiv într-o manieră spectaculoasă, dar nu și emoțional.