În 1989 aveam 7 ani, eram în clasa I-a și nu am amintiri prea multe din acea perioadă. Povestea copiilor abandonați ai României a ajuns la mine mai târziu, mult după valul de interes generat în 1990 de imaginile surprinse de televiziunile occidentale. Privind cu ochii de acum, cred că la acel moment, întreaga lume a fost șocată de imaginile transmise de jurnaliști din instituțiile românești. Copiii abandonați acolo trăiau departe de standardele occidentale de îngrijire a copilului vulnerabil, pentru ei era ceva incredibil.
Pentru mine este și astăzi greu de înțeles cum atâția oameni care lucrau în instituții precum căminele-spital sau spitalele de neuropsihiatrie, cu mii de copii pe care îi tratau la un nivel subuman, se puteau întoarce după orele de lucru la propriile familii și la propriii copii, unde se comportau complet diferit. Cred că acest lucru arată măsura în care regimul comunist și mentalitatea acelor vremuri au influențat profund atitudinea față de acești copii, în special față de copiii cu orice formă de dizabilitate.
Prima amintire personală pe care o am în legătură cu acest subiect este prima mea vizită într-o instituție de tip vechi. Cred că era în 1997 sau 1998, eram adolescent. Am vizitat atunci un centru pe care Fundația SERA România îl închidea în județul Prahova, la Tătărăi. Nici nu îmi imaginam, la acel moment, că voi ajunge să fac parte din echipa SERA sau că voi lucra în acest domeniu. Avea loc în acel moment procesul de mutare a copiilor de la Tătărăi în noul centru deschis de SERA România și atunci am văzut pentru prima oară, în mod direct, cum arată un astfel de loc. La Tătărăi, camerele aveau pe jos dușumea, iar când pășeai pe ea, dintre scânduri ieșea un lichid maroniu, iar mirosul era insuportabil. Am această amintire foarte clară a pașilor mei pe acele scânduri și a mirosului. Și m-a mai frapat ceva, lipsa de lumină. Toate încăperile erau foarte întunecate.
Pentru mine, un copil crescut în familie, era ceva șocant să văd acel loc, ceva ce nu puteam să înțeleg. Nu reușeam să decantez informația până la a înțelege cum niște copii, născuți ca și mine dintr-o mamă și un tată, ajungeau să fie abandonați și să intre în grija altor oameni, care îi tratau mai rău decât dacă ar fi rămas pe stradă. Acolo erau deopotrivă copii tipici și copii cu dizabilități, iar cu experiența de acum sunt convins că multe dintre acele dizabilități au fost dobândite în instituție, din cauza condițiilor în care trăiau copiii acolo.
Faptul că ulterior am ajuns să lucrez în domeniul protecției copilului l-am privit la acel moment ca pe o întâmplare, dar poate că imaginea pe care am văzut-o în adolescență, la Tătărăi, și revolta pe care am simțit-o atunci au rămas cu mine. Cu siguranță nu am știut de la început că voi rămâne, inițial am testat acest domeniu, iar apoi, de la un proiect la altul, a devenit o carieră de aproape 25 de ani. Eu am terminat Facultatea de Administrație Publică și apoi un master în management, dar am început să lucrez pentru Fundația SERA România încă din timpul studiilor. Fiecare proiect în care am fost implicat a venit cu ceva diferit, cu alte provocări, așa că este o activitate care te ține mereu în priză.
Este oricum dificil să lucrezi cu oameni, cu atât mai mult când miza este atât de mare: viața și bunăstarea unor copii vulnerabili. Dar, pe cât de mari sunt provocările, pe atât de mari sunt și satisfacțiile, iar mie îmi place ceea ce face și ceea ce reprezintă Fundația SERA România.
Drumul pe care România l-a pornit în anul 1990 în domeniul reformei protecției copilului a fost lung, dar, cu siguranță, dacă toate domeniile în care țara aceasta s-a reformat în ultimii 35 de ani ar fi avut evoluția pe care am reușit să o realizăm în protecția copilului, România ar fi fost departe. Nu cred că suntem suficient de conștienți de progresul incredibil pe care l-am făcut în acest domeniu. Cred că protecția copilului a ajuns astăzi la un nivel nesperat în anii ’90. Este suficient să ne uităm la câteva imagini filmate atunci de televiziunile occidentale și să le comparăm cu ceea ce există in prezent și vom vedea unde am ajuns.
Sigur că nu este un domeniu perfect, dar suntem la un standard care părea de neatins în primii ani de după căderea comunismului. Și cred că acest salt calitativ se datorează, în mare parte, societății civile. Spun asta fără a încerca să diminuez implicarea statului, dar numărul proiectelor, investiția făcută de ONG-uri, sprijinul concret în dezinstituționalizare și în crearea de servicii sociale sunt colosale. Sunt absolut convins că nivelul la care am ajuns în acest moment în domeniul protecției copilului ar fi fost imposibil fără implicarea ONG-urilor.
În privința activității Fundației SERA România, cred că o caracteristică importantă a fost stabilitatea viziunii, a echipei și a resurselor financiare. Fundația SERA a avut o strategie clară încă de la început, a ales o anumită direcție de acțiune pe care a urmat-o cu tenacitate, timp de trei decenii. Obiectivul nostru a fost mereu același: să ajutăm copiii vulnerabili și să găsim cea mai bună soluție pentru fiecare copil în parte.
Nu am venit cu soluții prefabricate și cu planuri rigide, ci ne-am adaptat viziunea în funcție de fiecare situație, iar acest lucru ne-a impus o abordare creativă. Viziunea noastră a fost mereu gândită pe termen cel puțin mediu, dacă nu pe termen lung. Nu ne-am entuziasmat să asigurăm bunăstarea acestor copii pentru câteva zile, ci am urmărit să putem asigura, pe cât posibil, stabilitate în viața lor pentru o perioadă mai lungă. De fapt, flexibilitatea și creativitatea au fost marca noastră și ceea ce am adus ca plus valoare în relația cu instituțiile statului, unde adaptabilitatea și creativitatea erau mai greu de atins.
Strategia noastră a fost să ne pliem pe nevoile identificate în teren și să găsim soluții personalizate pentru fiecare caz în parte. În toți acești ani de experiență am înțeles că nu există o soluție unică aplicabilă în orice context. Această flexibilitate cred că a fost cel mai bine pusă în valoare într-un program pe care îl derulăm de mai bine de zece ani și care a fost implementat în 12 județe ale țării, pe zona de prevenție – reintegrare. În cadrul acestui proiect intervenim, pe de o parte, pentru prevenirea abandonului, în colaborare cu primăriile locale, iar pe de altă parte lucrăm cu direcțiile de protecție a copilului pentru reintegrarea copiilor în familie, acolo unde este posibil. O a treia direcție este sprijinirea tinerilor care părăsesc sistemul de protecție și au nevoie de suport pentru a se adapta la viața independentă.
Este un tip de intervenție care necesită o adaptare permanentă. Nu poți elabora metode standard de intervenție, ci trebuie să personalizezi constant sprijinul. Securizarea situației beneficiarilor noștri poate însemna lucruri foarte diferite: uneori este vorba despre achiziționarea unor materiale de construcție pentru a îmbunătăți condițiile de locuire, alteori de cumpărarea unui cal sau a unei vaci, în funcție de ceea ce are nevoie familia pentru a se putea întreține și pentru a asigura stabilitatea copilului în acea familie. Întotdeauna am construit aceste intervenții etapizat, în funcție de interesul superior al copilului, încercând, în fiecare etapă, să responsabilizăm adulții.
A mai existat un capitol al acestui parcurs al României în domeniul protecției copilului în care Fundația SERA România cred că a făcut istorie: închiderea căminelor-spital. Orice instituție pe care doreai să o închizi și pentru care trebuia să găsești soluții alternative pentru câteva sute de copii reprezenta un proiect extrem de dificil, dar un cămin-spital venea cu un grad de complexitate medicală, socială și psihologică cu totul diferit. La momentul angajării mele, închiderea celor 31 de cămine-spital realizată de Fundația SERA era deja un capitol încheiat, însă am fost implicat în etapa a doua a acestui proces. Aceste instituții erau atât de mari, cu sute de copii aflați în situații critice, încât închiderea lor s-a făcut etapizat. Am trecut de la instituțiile-mamut la instituții de calibru mediu, care adăposteau, de regulă, câteva zeci de copii, de obicei organizați pe categorii: copiii cu HIV într-o parte, cei cu dizabilități grave în alta etc.
Se lucra în paralel la posibilitatea reintegrării lor în familie, se construiau centre cu servicii de terapie atașate noilor instituții de dimensiune medie, pentru că ideea nu era doar să îi muți într-un loc mai spațios și mai curat, ci să poți începe, cu adevărat, recuperarea lor. Am putut vedea, pas cu pas, cum se poate schimba un copil etichetat drept „irecuperabil” atunci când se schimbă sistemul în care este plasat. Ce modificări au loc când sistemul construit pentru protejarea lui este calibrat astfel încât să îi ofere o șansă reală de evoluție. Și din tot ce am văzut eu, niciunul dintre acești copii nu era cu adevărat irecuperabil.
Da, în multe cazuri recuperarea totală nu mai era posibilă, pentru că trăiseră perioade lungi de timp în condiții absolut teribile și pentru că multe dintre intervențiile medicale necesare nu fuseseră făcute la timp. Dar chiar și așa, ei se puteau recupera nu doar fizic, ci mai ales la nivel psiho-social, iar diferențele erau uneori uriașe. Am lucrat cu copii proveniți din cămine-spital, mutați din centrele aferente etapei a doua de dezinstituționalizare – instituții de câteva zeci de copii – în case de tip familial sau în asistență maternală. Și puteai vedea schimbarea aproape imediat. În mai puțin de o lună de la mutarea într-o casă de tip familial, comportamentul lor se transforma vizibil.
Fiecare copil simțea nevoia să își personalizeze spațiul: patul, dulapul, colțul lui. Deși nu li se spusese explicit „așa arată viața într-o casă”, ei simțeau diferența. Se modifica gradul de interacțiune și atașament față de adulți, creștea nivelul de autonomie și de inițiativă. Aceste schimbări se instalau surprinzător de repede. Apoi, nevoia lor de a-și pune amprenta s-a extins și asupra curții. Au vrut să își organizeze o mică grădină de legume, deși erau copii care ani la rând nu ieșiseră din instituții și nu avuseseră nicio relație reală cu lumea exterioară.
Îmi amintesc foarte clar un astfel de grup de copii care și-a amenajat grădina, iar la un moment dat au observat că alți copii veneau și le furau legumele. Așa că au creat singuri un sistem de organizare: se împărțeau în ture și își păzeau grădina și plantele pe care le sădiseră. Pentru un copil care nu avusese niciodată sentimentul apartenenței, care nu avusese nimic al lui, care nu dezvoltase atașament față de nimeni și nimic din jur, această întâmplare spune enorm. Arată cât de repede se poate schimba relația unui copil cu lumea înconjurătoare atunci când îi oferi mediul necesar pentru a înflori.
Și a mai existat un capitol esențial la care Fundația SERA România a lucrat constant: schimbarea mentalității personalului în relația cu copilul vulnerabil. De-a lungul celor 30 de ani de existență, SERA a insistat foarte mult pe acest aspect și a adus numeroși specialiști străini pentru a forma personalul din România. Chiar și în perioada actuală, trecerea de la un centru de plasament la o casă de tip familial nu înseamnă doar un efort de proiectare, construire și dotare a unui nou spațiu, ci presupune și o investiție majoră în schimbarea modului în care personalul relaționează cu copiii. Existau practici și obișnuințe vechi, adânc înrădăcinate, pe care am încercat, pe cât posibil, să le transformăm.
Continuăm și astăzi să organizăm sesiuni de formare și să lucrăm la îmbunătățirea calității interacțiunii dintre personal și copii. Pentru că mutarea dintr-un centru vechi într-o casă de tip familial nu trebuie să fie doar o schimbare de clădire, într-un spațiu mai elegant și cu condiții mai bune, ci o schimbare de paradigmă: un loc în care relația copil–adult să devină mult mai personală, mai apropiată de ceea ce înseamnă mediul familial. Interacțiunea trebuie să fie de la om la om, nu de la angajat la beneficiar. Și aici este unul dintre cele mai delicate și dificile procese. Trebuie schimbată complet intenția cu care adultul intră în relație cu copilul.
Un exemplu cu adevărat remarcabil în acest sens a fost colaborarea Fundației SERA România cu Evelyne Soyez, o eminentă kinetoterapeută franceză, care a format peste 800 de specialiști români sub coordonarea Fundației SERA și a lucrat direct cu aproape 3.000 de copii. Ceea ce era special la Evelyne și ceea ce transmitea constant mai departe era ideea că, pentru a putea trata, trebuie să vezi mai întâi copilul și abia apoi dizabilitatea. Sunt onorat că, în ultimii săi ani de activitate în România, am avut posibilitatea să o însoțesc și să o văd lucrând direct la formarea echipelor de specialiști implicați în recuperarea copiilor cu dizabilități, în centrele deschise de SERA.
De fiecare dată, reacția oamenilor era asemănătoare, la început exista o anumită reticență – „vine cineva din Franța să ne învețe pe noi cum să lucrăm”, mai ales în contextul în care România avea deja facultăți de specialitate și personal calificat. Dar după prima oră de formare, oamenii erau deja fascinați. Întrebarea nu mai era „de ce”, ci „când mai vine?”, „cum putem învăța mai mult?”, „îi putem scrie pentru un caz concret?”. Dincolo de transformarea profesională pe care o aducea prin nivelul foarte înalt de pregătire în domeniul recuperării copilului cu dizabilități, Evelyne Soyez genera o schimbare profundă de atitudine umană. Reușea să fie, în același timp, extrem de profesionistă și extrem de caldă, apropiată, prezentă emoțional în relația cu copiii.
Ea aducea și această mentalitate, formată în Franța, conform căreia recuperarea copilului cu dizabilitate trebuie să înceapă cât mai devreme posibil. Ea relata că, în Franța lucra împreună cu echipa ei încă din perioada sarcinii, atunci când erau identificate riscuri sau diagnostice prenatale. Echipele de specialiști își pregăteau intervenția chiar înainte de naștere, iar apoi interveneau din primul moment, pentru ca șansele de recuperare să fie maxime. Din păcate, nici astăzi România nu a ajuns la acest nivel de intervenție timpurie.
Evelyne își dezvoltase o manieră proprie de lucru și era un diagnostician redutabil. Reușea să observe subtilități medicale prin teste aparent simple, dar care dezvăluiau informații extrem de complexe. Și era de o generozitate rară în a împărtăși aceste descoperiri cu specialiștii români pe care îi implicam în programele de formare. Îmi amintesc o situație anume: ne aflam într-un centru nou deschis, iar după prima zi de training, unul dintre angajați a venit la mine și mi-a povestit că soția lui născuse de câteva luni și că aveau mari îngrijorări legate de copil. Medicii îi avertizaseră că este posibil ca acesta să nu poată merge niciodată. M-a întrebat dacă există posibilitatea ca Evelyne să îl evalueze. Iar Evelyne, pentru că așa era ea, nu doar că a acceptat imediat, dar m-a rugat să mergem chiar în aceeași seară la familie, deși fusese o zi lungă de formare și venise direct din Franța. După doar 15 minute petrecute cu copilul, i-a liniștit pe părinți. A explicat că evaluarea pe care se bazaseră opiniile medicale era eronată și că, prin corelarea mai multor indicatori, devenea evident că acel diagnostic nu era corect. Câțiva ani mai târziu, acea persoană mi-a confirmat că Evelyne avusese dreptate.
Și cred că mai este un aspect la care Fundația SERA a lucrat în acești 30 de ani, dezvoltarea unor rețele comunitare de sprijin pentru copil. Când facem intervenții pentru prevenirea abandonului, încercăm să implicăm familia extinsă și rețeaua de sprijin din comunitate. Noi cumpărăm materiale de construcție, dar familia alege ce materiale, ei își adună vecini, veri, oameni din jur, care să îi sprijine să ridice o nouă cameră sau să repare un acoperiș. Asta creează niște legături care rămân prezente după intervenția noastră, îi învățăm practic cum să procedeze pentru a se ajuta între ei. Și este o mare bucurie să vezi când aceste proiecte ajung la un final fericit.
La noi ajung, de obicei, situațiile foarte dificile, care nu s-au încadrat în resursele de sprijin ale autorităților. Genul acesta de intervenție se bazează mult pe rețeaua de asistență socială cu care noi colaborăm la nivel național. Ei observă situații pentru care știu care ar fi soluția, dar nu au resurse și atunci ajung la noi. Și proiectul se croiește pe situația specială a familiei respective și mereu în colaborare cu familia. Nu venim cu o firmă care să execute lucrarea, așa cum credem noi, ci oferim resurse familiei să aducă schimbarea așa cum au ei nevoie. Sigur că îi consiliem, sigur că îi monitorizăm pas de pas. Dar îi lăsăm să se implice și să fie parte din rezolvare pentru a-i împuternici că se pot descurca și că, până la urmă, ei sunt parte din soluție. Și le dăm suficient spațiu, cât ei să își dorească această schimbare, să o vadă, să o transforme în realitate. Nu le construim noi visul, doar le dăm resurse pentru a-l îndeplini. În aceste 3 decenii de activitate am înțeles că sprijinul trebuie croit pe măsura celui în nevoie și că trebuie să îl lași pe el să-și formuleze intenția, altfel nu va fi un ajutor pe care ei îl vor integra și de care vor beneficia la adevărata valoare. Altfel apreciezi o cameră nouă când a fost construită cu munca si cu sudoarea ta, când copiii tăi au fost martori la schimbare, când întreaga familiei a pus umărul și bucuria iți aparține, ca și efortul.
Avem familii la care ne întoarcem, în evaluare, la 5 – 6 ani de la intervenție, și găsim nu doar că investiția a fost păstrată, dar a fost și îmbunătățită. Și făcându-i parte din proces le oferim curajul ca ei să replice etapele. De pildă, nu le dăm toți banii deodată, acum finanțăm o parte din resurse, apoi altele, iar ei înțeleg că uite, nu a fost nevoie să aibă toată investiția deodată pentru a renova un spațiu, dar că se poate face pe etape, iar atunci îi sperie mai puțin. Si poate cu ajutorul nostru au reconstruit o cameră care era în pericol de a se dărâma, iar apoi descoperim că au continuat procesul, ușor, în ritmul lor. Acesta este cu adevărat efectul pe care îl sperăm de la intervențiile noastre, să le oferim speranță, încredere în ei și un model.
Pare mult să spui că facem minuni, dar adevărul este că uneori chiar le facem. A fost un caz care m-a emoționat în mod special, o familie cu șase copii, toți instituționalizați. Fuseseră preluați de asistența socială pentru că locuiau într-o căsuță cu o singură cameră, la marginea satului, la capătul unui drum desfundat, pe care înotai în noroi ca să ajungi la ei. Am decis să cumpărăm o casă din comunitate. Nu era o casă nouă și nici în condiții impecabile, dar putea fi recondiționată. I-am sprijinit să achiziționeze materiale, iar părinții, împreună cu oamenii din comunitate, au început refacerea casei și transformarea ei într-un cămin. Apoi i-am adus pe toți cei șase copii acasă, au fost reintegrați. La vizitele de monitorizare ne așteptau cu prăjituri făcute de ei, în casă, iar copiii erau teribil de fericiți că pot fi din nou împreună. Să vezi cum, dintr-o viață spulberată, se poate construi ceva atât de frumos și cu un impact atât de profund pentru părinți și copii este o experiență care rămâne cu tine. Sunt imagini care nu se șterg.
Acest moment aniversar, cei 30 de ani de existență ai Fundației SERA România și propriul meu bilanț, de aproape 25 de ani alături de ei, mă fac să privesc tot acest parcurs în ansamblu. Pentru mine, este drumul de la camera întunecată, îmbibată de mizerie și de un miros greu, pe care am văzut-o la 15 ani la Tătărăi, până la aceste case cu maximum 12 copii, cu câte trei copii într-o cameră, fiecare cu locul lui personalizat, cu o sufragerie plină de râsete, care miroase a mâncare gătită în casă și în care copiii primesc un model despre cum arată viața într-o familie. S-a parcurs un drum lung. Este, cu adevărat, diferența dintre întuneric și lumină.
Dincolo de bucuria de a ne aminti toate etapele prin care am trecut în ultimii 30 de ani și tot ceea ce am construit pentru copiii vulnerabili ai României, cred că este și un moment de responsabilitate. După trei decenii în care am schimbat fundamental felul în care arată sistemul de protecție a copilului din România, acest standard ne obligă să continuăm la același nivel. Cu siguranță modul în care trăiesc astăzi copiii vulnerabili este cu totul diferit față de trecut, dar asta nu înseamnă că problemele au dispărut. Ele sunt doar diferite, de altă natură și la un alt nivel. Sistemul de protecție a copilului este unul viu, care are permanent nevoie de resurse, atenție și intervenție.
Am trecut de la centre mamut și cămine-spital la centre mici, apoi la case de tip familial, asistență maternală, reintegrare în familie și prevenție. Dar și de aici mai sunt multe lucruri pe care le visăm și pe care știm că le mai avem de construit.
