La Revoluție aveam 21 de ani, eram acasă, la Focșani. Evenimentele din decembrie 1989 au venit surprinzător și le-am urmărit doar la televizor, ca spectator.
Iar apoi, în primele zile ale lui 1990, ca toți cei care nu eram din București și voiam să aflăm noutăți, stăteam cu sufletul la gură în fața televizorului. Și atunci am văzut unul dintre filmele despre copiii din căminele-spital ale României, cred că erau filmările de la Cighid, așa-numitul orfelinat al groazei. A fost primul moment din viața mea și a părinților mei când am conștientizat câte aspecte dramatice ale României ne fuseseră ascunse.
A fost devastator pentru mine să văd acele imagini și brusc am conștientizat cât de mare era diferența dintre cum trăiam eu și cum trăiau alți copii. Și sub imperiul acestei emoții, le-am spus părinților mei: „Haideți să mergem acolo să luăm un copil acasă”. Sigur, ai mei erau mai ancorați în realitate decât mine și mai conștienți de ce ar fi însemnat acest lucru și, cumva, m-au ponderat în dorința mea de a ajuta. Deci era o perioadă de emoții intense și de conștientizări despre ce se întâmpla în România. Și nici nu bănuiam că, ani mai târziu, voi avea o carieră centrată în jurul copiilor abandonați.
Acest capitol de istorie a României, istoria copiilor abandonați, a fost abordat de multe organizații, oameni, instituții, în anii scurși din 1990 și până acum. Lucrul cu memoria, cu capitolele indezirabile ale istoriei, se poate face atunci când societatea se echilibrează, și poate că pentru mult timp, România nu s-a aflat în punctul acela de așezare sufletească care să ne permită să reflectăm la ceea ce s-a întâmplat. Cumva, în acești ani, viața a venit peste noi cu foarte multe provocări și, pentru a ajunge în punctul la care ne putem uita la durerea celorlalți, mai întâi trebuie să rezolvăm durerea noastră, personală.
Întorcându-mă în acei ani de început și la cum anumite povești se așează în noi și ne ghidează, mai există un punct important. În 1992, Michael Jackson a venit pentru prima oară în România, în turneu. Și atunci au fost difuzate imagini de la Leagănul Sfânta Ecaterina, din București. Erau imagini diferite de ceea ce văzusem la Cighid, dar se suprapuneau pe o emoție socială și pe multe întrebări legate de faptul că mulți copii români erau adoptați în Occident și ce se întâmplă cu acești copii, odată ajunși acolo. Eu eram deja studentă la Facultatea de Psihologie, secția de Psihopedagogie specială când am văzut aceste imagini. Și cumva mi-am zis, în sinea mea, că atunci când voi termina facultatea mă voi duce la Leagănul Sf. Ecaterina și o să solicit să mă angajez acolo.
Au trecut anii, am terminat facultatea și, dintr-odată, a apărut, în 1997, noua lege a protecției copilului. Cristian Tăbăcaru, fost director al Fundației SERA România, pleca din zona societății civile și mergea către Guvern, unde devenea cel mai tânăr secretar de stat și președinte al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Se începea atunci procesul de descentralizare, deci transferarea instituțiilor pentru copii în grija autorităților locale, ceea ce a însemnat un mai bun control asupra situației: nu mai era un minister cu sute de instituții subordonate, ci un județ cu câteva instituții, pe care le putea supraveghea mai eficient. Și acesta este contextul în care gândul meu nerostit, din 1992, s-a împlinit.
Am dat examen de angajare la recent înființata Direcție de Protecție a Copilului a Sectorului 1 și am fost admisă. Așa se închide această paranteză, pornită cu imaginile văzute în 1990 de la Cighid, când am vrut să ajut, dar nu știam cum să o fac. Apoi imaginile din 1992 și, iată-mă acum, chiar acolo unde visasem să lucrez. Era o instituție nou înființată (DGASPC), eram mulți tineri și entuziaști și am ajuns să lucrez chiar în echipa care se ocupa de restructurarea instituțiilor din București, adică fix la Leagănul Sf. Ecaterina.
Când am ajuns la Sf. Ecaterina (Leagănul nr. 1) a fost un moment foarte plin de entuziasm și toți cei care ne pregătisem pentru un domeniu, în cazul meu psihologia, credeam că entuziasmul te poate ajuta să schimbi lumea. În realitate, lucrurile nu au fost chiar așa. Eu a trebuit, la propriu, să o iau de la poartă, pentru că instituția avea la acel moment un serviciu de asistență socială la poartă, unde se adunau sute de dosare ale copiilor. Rolul meu era să inventariez, alături de asistenta socială, aceste sute de dosare.
Preocupările instituțiilor de tip DGASPC erau legate, la acel moment, de cum putem face să îmbunătățim viața copiilor instituționalizați; încă nu se punea problema dezinstituționalizării. Și la vremea aceea, împreună cu Adina Codreș, cumva eram alocate să ne ocupăm de această strategie. În acel punct, leagănul era sub coordonarea Ministerului Sănătății și avea și un parteneriat cu Facultatea de Medicină – într-unul dintre pavilioane făceau practică studenții mediciniști.
Noi am ajuns să lucrăm în structura asta foarte medicalizată, cu raport de gardă și cameră de gardă, și încercam să convingem oamenii din jur că această interacțiune cu copilul, foarte tehnică, ca într-un spital, nu era un mediu foarte benefic pentru dezvoltarea emoțională a copilului. Pur și simplu așa se moștenise, o relație de tip personal medical – pacient, doar că ei nu erau pacienți, erau niște copii sănătoși și aveau, în primul rând, nevoile uzuale ale unor copii, din punct de vedere psihologic și educațional.
Iar noi eram tinere și dornice să schimbăm lucruri și erau multe de schimbat, așa că treptat am ajuns să resimt o stare de epuizare. Se voiau foarte multe lucruri de la noi, mai multe decât puteam duce. Cu experiența de acum, cu cunoașterea de acum, poate că aș fi procedat altfel. Dar atunci, fiecare dintre noi încerca să facă ce știa și putea mai bine, în contextul dat. Iar contextul era complicat: mulți copii, multă presiune, multe schimbări. Sentimentul meu este că am trăit cu toții atunci într-un regim de avarie.
Apoi, în anul 2000, colaboram deja cu Fundația SERA România pe un proiect, făceam evaluări psihologice pentru instituțiile pe care ei voiau să le închidă. Și am aflat atunci că se punea problema realizării unui studiu, cu o echipă internațională. Profesorul Charles Zeanah, de la Departamentul de Psihiatrie și Științe Comportamentale al Facultății de Medicină a Universității Tulane, venise deja în România, identificase managerul de proiect. Și atunci au contactat DGASPC Sector 1 și s-a semnat un protocol de colaborare și a apărut necesitatea unei persoane de legătură, care să poată înțelege și intențiile studiului, dar și maniera în care leagănul putea funcționa și se putea adapta necesităților cercetării.
Și acea persoană am fost eu și așa am început să fiu parte din acest imens studiu longitudinal, care acum a împlinit deja 25 de ani de existență și, cumva, a scris istorie în domeniul cercetării efectelor abandonului asupra dezvoltării timpurii a copilului. Între timp, s-a identificat spațiul în care avea să se desfășoare proiectul, chiar într-una dintre clădirile complexului Sfânta Ecaterina, deci iată că activitatea mea rămânea legată de acest loc. Apoi am fost invitată la Universitatea din Maryland pentru a vedea cum arată un laborator care face studii similare și care sunt pașii și exigențele unei cercetări științifice de asemenea calibru. Ulterior a debutat o etapă pilot, pentru că era un studiu cu cercetători cu multă experiență, din unele dintre cele mai prestigioase universități ale lumii.
S-au realizat testări ale procedeelor de cercetare, pentru a se vedea dacă era nevoie de calibrări ale acestora pentru populația românească. A fost, în același timp, și o perioadă de școlire a noastră, a echipei din partea românească, la rigorile și exigențele unui studiu internațional de asemenea calibru. Am fost antrenați cum să limităm cât se poate de mult subiectivitatea atunci când facem evaluările. Și așa am ajuns să colaborez cu Bucharest Early Intervention Program.
În anii de când profesez și poate chiar de la prima mea întâlnire cu acest subiect, de la primul documentar văzut în 1990 despre copiii abandonați ai României, privisem acest subiect din multiple perspective. Ce mi s-a părut remarcabil pentru acei ani, la filosofia fondatorilor BEIP, era profesionalismul cu care ne abordau pe noi, adulții din proiect. Pe temeiul multor ani de experiență, știau că interacțiunea impecabilă cu subiecții studiului decurge din competența și bunăstarea emoțională a echipei.
Principiul după care funcționa echipa era cel al unei relații de atașament securizant: cum vă tratăm noi, inițiatorii proiectului, pe voi, membrii echipei de cercetare, asta se va transmite către subiecții studiului. Dacă vrem să avem copii bine îngrijiți, este important ca adulții care îi îngrijesc să se simtă respectați, să simtă că aparțin și că au resurse, că pot primi ajutor. Iar acest principiu a fost adoptat pentru toți adulții din echipă, inclusiv pentru asistenții maternali. Această atitudine s-a transmis ca o undă, de la cercetători către noi și mai departe până la ultimul adult și copil implicat în proiect.
Au intuit ceva ce nici noi nu voiam să recunoaștem: că este un proiect foarte greu de dus și că, dacă nu vom avea spațiul necesar să ne simțim în siguranță, nu vom rezista foarte mult, iar coeziunea grupului de lucru și stabilitatea lui ar fi fost compromise. Poate că pentru inițiatorii BEIP era important chiar să asigure, prin constanța echipei, și un sentiment de siguranță copiilor cu care noi interacționam.
Ideea era că, atâta timp cât noi, echipa de cercetare, eram mai conectați cu emoțiile noastre, deveneam, în același timp, mai capabili să înțelegem și să susținem emoțional asistenții maternali și copiii. Și că echilibrul nostru se va vedea și se va reflecta în calitatea îngrijirii pe care asistenții maternali o vor oferi copiilor aflați în program. Și așa a fost. Eu mă întâlnesc și acum cu asistenți maternali care stau în cartier cu mine și care îmi vorbesc cu nostalgie despre anii respectivi și despre ceea ce am trăit împreună, atunci. Noi am lucrat cu asistenții maternali până la momentul la care copiii au împlinit 4 ani și jumătate (54 de luni), după care ei au continuat proiectul, dar au fost preluați de DGASPC, nu mai erau angajații direcți ai BEIP.
Și acela a fost momentul în care asistenții maternali au simțit diferența de abordare. Până atunci, asistenții sociali care monitorizau relația copiilor plasați în asistență maternală erau disponibili 24 de ore din 24 pentru ei, rețeaua avea un medic pediatru permanent, la care asistenții maternali puteau apela în orice caz de urgență medicală. Niște condiții greu replicabile în asistența socială de masă, ca să spun așa.
Noi, echipa de cercetare din România, nu făceam analizarea datelor, ci doar colectarea lor. Era chiar o condiție a studiului să nu fim informați asupra rezultatelor, pentru a nu contamina colectarea, având deja o prejudecată în percepție. Dar a venit și un moment în care aceste date au fost împărtășite și cu noi și mai ales cu decidenții politici din România. S-a făcut această publicare a datelor pentru că cele trei universități care coordonau studiul au considerat că rezultatele sunt uimitoare și că datele obținute ar trebui să influențeze decisiv maniera în care România își realiza strategia de restructurare a protecției copilului.
Așa că s-a pregătit un eveniment de presă și atunci am aflat și noi informații despre ceea ce colectasem până atunci. Eu, în facultate, deși studiasem psihologia, nu învățasem despre ferestrele de dezvoltare, despre faptul că anumite etape de evoluție a copilului, mai ales cele timpurii, odată pierdute, nu mai pot fi recuperate. Atunci am înțeles că a hrăni copiii, a-i ține în condiții decente de locuire, nu era deloc suficient. Că acești copii aveau nevoie de interacțiune umană profundă, aveau nevoie să li se vorbească pentru ca ei, la rândul lor, să poată comunica. Că aveau nevoie de o mângâiere, pentru a putea înțelege cum funcționează mecanismele și interacțiunile emoționale și că, dacă aceste lucruri nu erau învățate la timp, ele nu mai puteau fi recuperate. Și dacă pierzi aceste ferestre de oportunitate din dezvoltarea cognitivă, nu mai există drum de întoarcere.
De asemenea, s-a descoperit că, cu cât durata petrecută în instituție, înainte de a intra în asistența maternală, era mai mare, cu atât recuperarea cognitivă și emoțională era mai scăzută. La fel se poate spune și despre impactul multiplelor rupturi de atașament, adică de câte ori copilul trecuse prin abandon: inițial al părinților biologici, apoi prin schimbări de personal, prin schimbarea asistentului maternal etc.
S-a pornit în studiu cu peste 150 de copii care au trecut prin evaluarea inițială. Au fost căutați copii tipici, pentru ca eventualele afecțiuni fizice sau psihice pe care le-ar fi putut avea să nu afecteze colectarea de date. Prin evaluarea inițială se încerca stabilirea unui etalon de la care se pornea înaintea intervenției, care, în acest caz, era plasarea în asistență maternală. Printre parametrii urmăriți s-au aflat nivelul limbajului, dezvoltarea cognitivă, relația de atașament, elemente de psihopatologie, dezvoltarea cortexului cerebral.
O altă marcă importantă a studiului a fost randomizarea. Copiii au fost împărțiți în două grupe, o parte urma să intre în asistență maternală pur și simplu aleator. Li s-au atribuit niște numere, fără să se știe cine este subiectul. Era o singură condiție: ca frații să meargă împreună, indiferent de categoria în care intrau. Echipa de asistenți sociali s-a ocupat de compatibilitatea dintre copii și asistenții maternali. Rețeaua de asistență maternală utilizată atunci a fost o rețea construită special pentru acest studiu, pentru că România încă nu avea, la acel moment, un asemenea serviciu dezvoltat la nivel național. Fundația SERA România și World Vision, au asigurat acest palier al studiului: identificarea, evaluarea și instruirea celor care urmau să preia în asistență maternală copiii din studiu.
Instrumentele pe care le-au folosit cercetătorii în evaluare nu mai fuseseră utilizate niciodată în România, cu excepția unui test de inteligență pentru vârste mici, Bayley. Și atunci era nevoie de un grup etalon, cu care să putem face comparația între copiii din studiu și copiii tipici, din familii, iar aici am colaborat cu IOMC (Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului), care fusese adus de Fundația SERA România în acest proiect. Ei au asigurat recrutarea lotului martor, copii care nu cunoscuseră niciodată abandonul și instituționalizarea.
Studiul a fost și este de o importanță capitală, dar asta nu înseamnă că nu au existat suspiciuni și rezerve pe parcursul lui. Primii care au opus rezistență acestui studiu au fost medicii din România; s-a încercat descurajarea noastră și ni se spunea că în niciun caz, într-o familie cu un nivel mai scăzut de educație, un copil nu va fi îngrijit mai bine decât într-o instituție de stat, în care va beneficia de susținerea unor specialiști. Și studiul nostru a demonstrat, fără echivoc, exact contrariul. Și știu că de rezultatele acestei cercetări beneficiază acum foarte mulți copii din întreaga lume, a căror îngrijire se bazează pe observațiile și rezultatele obținute prin intermediul BEIP. Ceea ce am înțeles noi, după 25 de ani de cercetare pe aceiași subiecți, este că primii trei ani de viață sunt cruciali. Că dacă îi pierzi pe aceștia și copilul nu primește fundamentul pe care să se poată dezvolta, va fi greu, spre imposibil, să se mai recupereze această fereastră de dezvoltare.
Din perspectiva susținerii pe care acest studiu a primit-o prin intermediul Fundației SERA România, eu i-am văzut mereu ca pe un grup de oameni care adună în jurul lor forțe pozitive, cunoaștere și structură. Erau niște oameni de inițiativă, care știau cum să realizeze navigarea unui sistem care, la acel moment, era haotic. Aveau resursele, cunoașterea și bunele intenții, ceea ce a creat minuni la acel moment. Și aveau capacitatea de a accesa o rețea complexă de sprijin, pe care noi și fondatorii cercetării nu am fi putut să o accesăm niciodată. Și tot ei (echipa SERA) au fost cei care au transformat rezultatele studiului în niște acțiuni concrete legislative; legea a fost modificată în România în așa fel încât să nu mai fie posibilă instituționalizarea în primii ani de viață, adică fix în acea fereastră critică pe care noi o identificasem. Fără astfel de parteneri, studiile acestea, oricât de valoroase, tind să rămână doar niște informații pe hârtie. Fundația SERA România a făcut ca studiul Bucharest Early Intervention Program să devină o schimbare palpabilă în felul în care copiii vulnerabili ai României sunt îngrijiți.
Le doresc celor de la Fundația SERA România, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de activitate, să își păstreze entuziasmul și tenacitatea și să unească, în continuare, în jurul lor oameni și mentalități calde și bune. Avem nevoie de asta.